M-am frământat în viața mea pentru o mulțime de lucruri, dintre care majoritatea nu s-au întâmplat niciodată spune Mark Twain, citat de Luke Sniewski în cartea sa, Somawise
Au trecut 3 săptămâni de când am fost la workshop-ul susţinut de Luke Sniewski. Mi-am propus să încep să mă duc la mai multe evenimente de acest gen, am tot ezitat să o fac, dar pentru mine dezvoltarea personală de grup a fost wow, plus că îmi doresc să văd ce se întâmplă, cum se întâmplă. Mi s-a părut extrem de interesant ce povesteşte în legătură cu reconectarea cu corpul, citisem cartea un pic înainte (mulţumesc Editura Herald pentru asta), am pierdut înscrierea la primul workshop că au fost mulţi doritori, am reuşit la al doilea.
Despre reconectarea cu corpul
Ce spune Luke Sniewksi (și nu numai) este că în corp sunt depozitate toate lecțiile trecutului, toate tiparele noastre de supraviețuire de la începuturi, când căutam soluții de supraviețuire într-o lume nu tocmai prietenoasă. Asta nu înseamnă că nu ne vom mai asculta mintea, ci că îi vom reda liniștea și nu o vom mai face responsabilă pentru tot. Ne-am obșinuit, mai ales în epoca actuală, să nu ascultăm ce are corpul de spus, să eliminăm orice urmă de disconfort și să îi negăm procesele și trăirile. De la celebrele antitermice pe care le dăm copiilor atunci când au un pic de febră, în loc să lăsăm organismul să lupte atât cât poate, până la analgezicele pe care le luăm pentru mici dureri de cap care ar trece poate cu ceva mai multă apă băută sau cu un somn mai lung.
Este nevoie de timp pentru a înceta să mai credem fiecare gând care ne trece prin cap. Durează și mai mult să realizăm că acele gânduri nu suntem chiar noi. Cum trăirea în minte este status quo ul societății moderne, nu realizăm că există o alternativă la neîncetata angrenare, interpretare, mpsurare, judecare, etichetare și însirare de povești în care e implicată mintea.
Cum a fost pentru mine la workshop: Probabil că Luke Sniewski foloseşte des comparaţia asta (sau nu, cine ştie) dar mie mi s -a părut relevant atunci când a povestit că corpul lui sferea mai mult în perioada în care a fost contabil şi stătea toată ziua pe scaun decât atunci când juca fotbal american şi era plin de vânătăi şi placat de bărbaţi de peste 100 de kilograme. De ce mi s-a părut relevant? Pentru că şi eu cred că în momentul nostru corpul nostru nu e pregătit pentru viaţa pe care i-a pregătit-o mintea noastră. Puţină mişcare, poziţii înconfortabile, prea multă mâncare, prea puţină natură, prea multă agitaţie.
Ce spune Luke este că e bine să ne ascultăm un pic mai mult coprul, decât mintea, pentru că mintea
Cum a fost partea practică: Hm, încă prelucrez cum a fost partea practică. Mi s-a părut foarte interesant cât de diferit am trăit noi, participanţii, exerciţiile de acolo. Iar la unul dintre ele, care presupunea un ritm mai rapid al respiraţiei pe o perioadă de timp, la un moment dat m-am trezit că auzeam în minte Nu vrei să fii aici, nu vrei să fii aici, nu vrei să fii aici . Şi a fost real o ilustrare exact a ceea ce povestise el mai devreme. Nu eram în niciun pericol, nu se întâmpla nimic, doar stăteam pe un scaun, într’o clădire minunată (Palatul Cesianu Racoviţă) şi respiram mai rapid (nu o să povestesc toţi termenii respiraţiei ca să zic aşa, dar nimic extraordinar de complicat), iar mintea mea reacţiona ca şi cum se întâmpla ceva din care e necesar să evadez. Ciudat, veţi spune, dar nu e. De aia, poate, când mai intraţi în panicp, întrebaţi un pic corpul, băi, e ceva? Avem vreo problemă? Li se întâmplă celor mai mulți, spune Luke Sniewski în carte. Atunci când ținem ochii închiși, experiențele sunt exacerbate, pentru că mintea se concentrează asupra lispei de familiaritate a ceea ce se desfășoară în interior
În loc să reacționați la impulsurile de a vă scărpina, foi, aranja sau mișca în orice fel, observați aceste senzații pe măsură ce apar și remarcați ce se întâmplă. Este suficient să observați, să remarcați și să simțiți. Al doilea aspect al nemișcării tăcute, nemișcarea mentală, e legat de capacitatea de a observa zvâcnirile minții, gândurile, judecățile și etichetele care se ivesc invariabil, fără a urca în montagne rousse și a porni în cursă, scrie dr Sniewski în cartea sa și adaugă că pentru asta e nevoie de răbdare. Mie încă nu mi-a reușit, mai încerc.
Mult sens a făcut pentru mine și acest paragraf:
Teama, durerea, disconfortul, în și prin ele însele, nu ar trebui să descurajeze acțiunea. Putem învăța să le înfruntăm, să le descoasem, să explorăm cu curiozitate tot ceea ce este în cealaltă parte. Făceți-vă un obicei din a sta la masă cu disconfortul, în așa fel încât, atunci când se ivește cu adevărat în viața de zi cu zi, să fie ca și cum ne-am întâlnit cu un vechi prieten pentru o nouă și interesantă conversație
De ce a făcut mult sens? Pentru că și eu am evitat și încă evit disconfortul. Cei mai mulți o facem, probabil, ceea ce e firesc în cazuri extreme, dar ne lasă fără apărare în situații mai ușoare. Am avut ani de zile la mine o trusă de medicamente de urgență în care adăugam și adăugam și adăugam, să mă ferească de orice. Am scos-o din geantă acum o săptămână, ca să nu mai fiu tentată să o folosesc cu orice ocazie. Știu că nu va fi ușor. Am acasă analgezice aduse din America, pentru că sunt mai bune, studiez în străinătate toate farmaciile să văd ce mai e nou și mai interesant pe piață pentru orice tip de durere, sunt clientul perfect al acestor produse. (CA o recomandare, vedeți serialele de pe Netflix și Disneyplus despre Oxicontin, Pain Killer și Dopesick). Ceea ce explică Luke Sniewski se apropie și de terapia cognitiv comportamentală în care mă formez. Disconfortul conștient este una dintre etapele schimbării pe care le propune, unul dintre exerciții fiind cel al dușurilor reci. Nu am încercat încă, tot amân, dar ceea ce spune are sens. Nu ni se va întâmpla nimic și nu e niciun pericol dacă stăm 2 minute în apă rece. Nu murim, nu suntem atacați. E doar o experiență prin care putem trece. Și prin care putem depăși barierele minții.
Notă: găsiți cartea Somawise pe site-ul editurii Herald sau, evident, în librării. Să vă fie de folos
