Despre cum se moștenesc traumele

Eu sunt din București, deja la a doua generație născută aici. Dar undeva în mine, poate destul de mult, sunt adunate poveștile și suferințele bunicilor și străbunicilor mei, căci se spune că trauma se transmite până la a patra generație.

Străbunicul meu din partea tatălui a fost preot în Covasna, la Sita Buzaului. Avea 2 copii și 30 și un pic de ani pe când a fost arestat pentru că lupta pentru România mare, declarat vinovat și condamnat la moarte. A fost eliberat doi ani mai târziu, după o perioadă de bătăi permanente și interogatorii, dar a murit la câteva săptămâni după, din cauza chinurilor din închisoare. Există dovezi scrise, de exemplu aici. Tatăl soției lui, preot și el, a fost arestat și el și ne spun aceleași documente, dus între baionete peste 100 km, maltratat şi batjocorit şi internat la Sopron (15/28 august 1916- 10 mai 1918). Bunicul meu e unul dintre cei doi copii ai preotului Coman. Nu știu prea multe despre cum a ajuns la București, dar aici a fost medic pediatru și unul dintre cei care s-au ocupat de leagănul de copii de la Arcul de triumf.

Străbunica mea din partea mamei venea din Basarabia. S-a măritat de tânără și din dragoste cu un tânăr poet, cu care a făcut patru copii. El, poetul, nu și-a împlinit niciodată destinul, a devenit primul traducător al lui Dante în limba română (George Buznea îl cheamă, îl găsim pe google) și a fost și el un om hăituit toată viața sa. Ea, străbunica mea, MArcela, a venit în exil la București cu 4 copii mici, singură și cam fără nimic. Dintr-o fată cu stare a devenit o femeie care a trebuit să își crească copiii într-un oraș unde nu avea pe nimeni și, cum spuneam, mai nimic. O femeie puternică, se spune, la fel ca și bunica mea, pe care nevoia a făcut-o și pe ea tot o femeie puternică. O femeie puternică ce toată viața ei a fost terorizată de ideea că va rămâne fără mâncare, iar atunci când, la bătrânețe a făcut Alzheimer, aceasta era singura ei temere: că i se fură mâncarea. Al doilea soț al ei, cel pe care îl consider bunicul meu, căci m-a crescut, ne-a crescut cu multă iubire și atenție, era un fost băiat de familie bună din București, absolvent de Conservator și Medicină, care într-o zi, cu naționalizarea, s-a trezit aruncat afară din casă, din case, și mutat cu câteva lucruri într-o garsonieră din Drumul Taberei. Mama mea, una dintre cele mai deștepte și amuzante persoane pe care le-am cunoscut eu, nu a reușit să își găsească ieșirea și menirea și puterea, să zicem, mai ales după 1989 când, singură și ea, a trebuit să treacă prin toate schimbările de clase sociale, din nou. Viețile lor, ale tuturor, au fost date peste cap si reconstruite în repetate rânduri. S-au pierdut uneori pe ei, s-au pierdut de ai lor și de valorile în care au fost crescuți, unii s-au adaptat, alții nu. Tot ceea ce li s-a întâmplat lor se regăsește astăzi și în mine. Și sper ca măcar unele lucruri să le opresc eu, aici, să nu le dau mai departe. Dar probabil nu se vor opri cu toatele, nici n -ar avea cum. Eu, spre exemplu, am tot timpul obsesia să nu mi fie foame. Și nu mi -a fost niciodată, literalmente. Am mâncare la mine peste tot, în mașină, în geantă, batoane, mă rog, mă străduiesc să fiu protejată. DE foame. Ceva ce n-am trăit. Am făcut copil la aceeași vârstă cu mama.

Am spus toată povestea asta, care poate are multe găuri și rudele ce mai sunt încă pe aici ar putea spune că nu e pe alocuri așa, pentru că eu așa o știu și la mine așa a ajuns. Pentru că cred, acum mai mult ca oricând, că e important să ne rezolvăm traumele astea, venite din cine știe ce timpuri și din cine știe ce vremuri și din cine știe ce emoții netrăite la timpul lor și ascunse la timpul lor.

Am spus povestea asta și pentru că simțeam demult că vreau să o fac, dar și pentru că am văzut, la TNB, piesa Exil. O poveste poate diferită, dar poate la fel, despre traume transmise din generație în generație, care ne afectează parcursul și nu ne lasă să ne trăim propria viață. Nu putem să trăim cu toată greutatea generațiilor în spate. Sau putem, dar e greu și devine din ce în ce mai greu, căci transmitem mai departe încă niște kilograme de povară în plus.

Nu neapărat ca o justificare, deși poate asta e. Dar oh, am moștenit o mulțime de minunății de la ei toți. Despre ele am tot vorbit. Pentru mine, acum, e important să vorbesc și despre celelalte. Despre toate bagajele din pivniță, nu doar despre cele cu rochii de bal.