O carte și două piese de teatru
Nu apuc să povestesc prea des despre întâlnirile (nu neapărat materiale) pe care le am, iar de unele îmi pare rău, căci le-aș lăsa și pentru voi și pentru mine. Așa că:
- ÎNtâlnirea cu un scriitor, uruguayanul Ruperto Long. Și cu cartea sa, Fetița care privea trenurile plecând, apărută la editura Epica. M-am întâlnit cu Ruperto Long zilele acestea, când a fost la București și m-a fascinat căldura lui, un om care transmite el însuși extrem de multe. Cartea, care e, înțeleg, una dintre preferatele elevilor de la Cervantes, este despre traumele Holocaustului și poveștile de atunci, despre o fată care și-a petrecut mai bine de un an închisă într-un dulap, ca să scape de prigoana nazistă. Adolescenții de azi sunt foarte interesați de perioada aceea, așa că dacă vă gândiți la ceva cadouri de Paște și nu numai, cred că e o variantă foarte bună. Și pentru adulți, desigur, dar cu adolescenții poate fi un pic dificil să găsești ceva potrivit.
- Piesa Mass, la Unteatru. Încă nu mi s-au așezat bine emoțiile, dar e un subiect care mă interesează demult, de când am citit Trebuie să vorbim despre Kevin. Am citit apoi Unul dintre noi, cartea despre atacatorul de la Utoya. Un tânăr lipsit de atașamente, neiubit, nevăzut de sistem și de nimeni altcineva, care ajunge să ucidă alte zeci de persoane. ÎN Mass asistăm la o întâlnire între părinții unui adolescent ucis într-un masacru într-o școală americană și părinții celui care l- a ucis, adolescent și el, care se sinucide după aceea. Actorii sunt fenomenali, le simți emoția, o transmit cu atâta acuratețe încât devine dureros. Parintii băiatului ucis încearcă cu disperare să înțeleagă ce s-a petrecut, ce a fost greșit, cum a devenit celălalt un agresor și un criminal. Părinții săi însă la fel, nu au niciun răspuns, și-au pus toate întrebările, și-au analizat toate acțiunile, s-au întrebat când l-au pierdut, dacă l-au pierdut ei. E mult vorba despre jocuri pe calculator (Call of Duty), despre influența lor, despre singurătate, lispa de sens, bullying, poate m-a atins pe mine pentru că sunt destul de atentă ce se întâmplă cu această generație și cred și eu că e foarte greu să înțelegi și să știi ce să faci, poate uneori imposibil.
- Exil, la TNB. Oh, in Exil suntem toti. Cu familiile, bunicii si străbunicii noștri, v -am povestit și în textul trecut. Despre traume transgenerationale, despre cum mostenim obiceiuri si gânduri și emoții și reacții pe care nu știm cum să ni le explicăm și de unde vin. Și despre cât de important e să ne uităm în trecut și să încercăm să reparăm ce e de reparat ca să închidem cercuri și să nu dăm și noi mai departe aceleași răni.
