Acum, eu sunt cel mai mare susținător al psihoeducației. Dar așa cum e ea utilă, să ne nțelegm în principal pe noi și să stim ce avem de făcut noi cu noi, cum reacționăm, să știm să ne dăm pauze. Nu așa cum reiese din Tiktok și nu numai. Practic acum de fiecare dată când nu ne place ceva la cineva, îi punem repede un diagnostic. Sau ne punem nouă. Nu că n am răbdare și exercițiu să învât, ci că sigur am ADHD
ADHD nu se diagonstichează așa, că nu pot să mă concentrez. Asta poate să fie și anxietate, poate să fie lipsă de antrenament, poate să fie lipsă de motivație. ADHD ul în sine e o tulburare a funcțiilor executive și se evaluează mai complex.
Mai nou am început să mă întâlnesc cu clienți care deja știu ce au, încă de la prima întâlnire. Sigur, din nou, nevoia de certitudine și explicații e mare și firească. Vin, adică, nu cu o întrebare, ci cu o concluzie. Și prima mea reacție nu e niciodată să le-o iau. Pentru că în spatele etichetei e aproape întotdeauna ceva adevărat: o suferință reală, o oboseală care durează de prea mult timp, un fel de a fi în lume care i-a făcut să se simtă mereu „pe lângă”. Conținutul de pe TikTok le-a dat, de multe ori, primul limbaj pentru ceva ce nu știau cum să spună. Pentru unii oameni, acel prim clip a fost chiar impulsul care i-a adus, în sfârșit, la un specialist. Asta nu e puțin lucru.
De ce pare atât de adevărat
Un studiu recent, care a analizat mii de postări despre sănătate mintală de pe rețele, a constatat că peste jumătate conțin informații inexacte — iar TikTok stă cel mai prost, mai ales pe subiecte ca ADHD-ul și autismul, unde aproximativ jumătate din conținut e greșit sau nefondat. Nu spun asta ca să te sperii. Spun asta ca să înțelegi cu ce ai de-a face: nu cu un cabinet, ci cu un algoritm.
Și aici e partea pe care, ca terapeut, o găsesc cea mai importantă. Senzația aceea de „mi se potrivește perfect” nu e o dovadă că diagnosticul e corect. E un mecanism psihologic vechi și foarte bine documentat: tindem să ne recunoaștem în descrieri suficient de generale ca să se potrivească aproape oricui. „Uneori ai prea multe lucruri în cap și uiți unde ai pus cheile.” „Te simți copleșit când ai prea multe de făcut.” Cine nu se regăsește în asta? Oboseala, lipsa de concentrare, neliniștea — sunt simptome reale, dar sunt și răspunsuri normale ale unui sistem nervos care trăiește într-o lume suprasolicitată. Faptul că le simți nu îți spune încă de ce le simți. Și exact acel „de ce” e tot ce contează.
Apoi intervine algoritmul. Pentru că, odată ce te-ai oprit la primul clip despre anxietate, începi să primești al doilea, al zecelea, al cincizecilea. Feed-ul se transformă într-o cameră de ecou. Nu mai testezi ipoteza — o confirmi, la nesfârșit. Și ce a început ca o descoperire care te-a făcut să te simți mai puțin singur devine, încet, o lupă prin care îți privești fiecare gând și fiecare reacție, căutând dovada bolii. Am văzut oameni care au ajuns mai anxioși după ce și-au „găsit” explicația, nu mai liniștiți.
Diferența dintre „mă regăsesc” și „mă diagnostichez”
Aici e linia pe care vreau să o trasez limpede, pentru că e cea care face diferența între un conținut care te ajută și unul care îți face rău.
„Mă regăsesc” înseamnă: am auzit ceva care a pus în cuvinte o experiență de-a mea, m-a făcut curios, m-a făcut să mă simt mai puțin ciudat și, eventual, m-a împins să caut un răspuns serios. E un punct de plecare. E o ușă.
„Mă diagnostichez” înseamnă: am luat eticheta drept concluzie, am închis investigația și am început să-mi explic întreaga viață prin ea.
Un diagnostic real nu e o listă de simptome pe care le bifezi. Este o formulare clinică — adică o înțelegere a felului în care simptomele tale, istoria ta, corpul tău și contextul tău se leagă între ele. Aceleași trei „semne” pot însemna ADHD la o persoană, epuizare cronică la alta, o depresie mascată la a treia, sau pur și simplu efectul faptului că dormi cinci ore pe noapte de un an. Un clip nu poate face distincția asta. Nu pentru că cel care l-a făcut e rău-intenționat — mulți sunt sinceri — ci pentru că distincția aceea nu există la nivelul unui ecran.
O reacție de îngheț nu e un cuvânt la modă; e ceva ce se simte în gât, în respirație, în felul în care te retragi dintr-o conversație. Un tipar de atașament nu e un test online; e ceva ce se activează în relație, în prezența celuilalt, și se vindecă tot acolo. Aceste lucruri nu se pot autodiagnostica, fiindcă nu sunt informație — sunt experiență trăită. Iar experiența trăită are nevoie de un martor, nu de un algoritm.
Și cealaltă direcție: când eticheta e pentru celălalt
Adică etichetele pe care le punem altcuiva. Și niciuna nu s-a răspândit mai repede decât „narcisist”.
Cuvântul a devenit, pe TikTok, un gen în sine: are hashtag propriu, adună milioane de vizualizări, și vine la pachet cu liste de „semne că partenerul tău e narcisist” care se derulează la fel de ușor ca un test de personalitate. Un termen care, până nu demult, aparținea psihologiei a devenit un reper cu care milioane de oameni se etichetează pe ei și pe cei din jur.
Și e normal poate să fie așa. Când ieși dintr-o relație care te-a lăsat confuz, mic, nesigur pe propriile percepții, a găsi un cuvânt care explică totul e o ușurare uriașă. Brusc, haosul are o formă. Trecutul devine inteligibil. Nu tu erai problema, ci celălalt.
Prima greșeală ar fi să-ți spun că exagerezi. Nu. Dacă o relație te-a controlat, te-a izolat de prieteni, te-a făcut să-ți pui la îndoială propria memorie, dacă nevoile tale nu au contat niciodată — răul acela e real. Corpul tău îl știe: îl porți în felul în care te crispezi când sună telefonul, în vigilența care nu se mai oprește, în somnul care nu mai vine. Nu ai nevoie de un diagnostic ca să ai dreptul să numești o relație dăunătoare. Suferința ta nu are nevoie de permisiunea unui termen clinic.
A doua greșeală, însă, e cea pe care o văd cel mai des și despre care se vorbește cel mai puțin: să confunzi „m-a rănit” cu „are o tulburare de personalitate”.
Tulburarea de personalitate narcisistă e un diagnostic real, specific și relativ rar. Nu înseamnă „om egoist”, „om sigur pe sine”, „fost care s-a purtat urât” sau „persoană care m-a dezamăgit”. Nu orice om încrezător e narcisic și nu orice om ambițios suferă de această tulburare. Narcisismul patologic înseamnă un tipar rigid, pervaziv, în care celălalt e folosit ca instrument, nu întâlnit ca persoană — și nu poate fi pus din afară, de la distanță, de către omul cel mai rănit și deci cel mai puțin în poziția de a fi obiectiv. Nu poți diagnostica pe cineva pe care nu l-ai întâlnit niciodată. Cu atât mai puțin un clip de treizeci de secunde.
Și acum întrebarea pe care o aud, pe bună dreptate: dacă oricum relația a fost dăunătoare, de ce mai contează cuvântul exact?
Contează pentru că atâta vreme cât răspunsul la „de ce am suferit” e complet în celălalt — el e narcisist, el e bolnav, el e răul — toată energia ta rămâne îndreptată spre a-l analiza pe el. Devii expert în structura lui psihică și străin de a ta. Și mai e ceva, mai subtil: eticheta te poate îngheța într-un rol de victimă permanentă a unei relații care s-a încheiat, dar care continuă să-ți organizeze viața interioară. Algoritmul are tot interesul să te țină acolo — conținutul care arată cu degetul spre un vinovat clar și exterior stârnește cea mai puternică reacție și se distribuie cel mai mult. Te validează, da. Dar validarea care te lasă blocat nu e vindecare.
Vindecarea, în experiența mea, nu vine dintr-un diagnostic mai precis al celuilalt. Vine din alte întrebări, mult mai greu de pus, dar care îți aparțin: ce nevoie veche a fost atinsă în mine? ce a învățat corpul meu să apere în relația asta și mai apără și acum, deși nu mai e nevoie? Nu ca să-ți dau ție vina — nicio clipă. Ci pentru că singurul loc din care chiar te poți elibera e propria ta poveste, nu a lui.Dacă ai propriile semne de întrebare, dacă ai văzut un reel care a pus, în sfârșit, un cuvânt pe ceva, fie despre tine, fie despre cineva care te-a rănit — păstrază l că e valoros. Dar folosește l ca pe o ipoteză, nu ca pe o sentință. Dacă ceva e suficient de dureros încât să te macine noaptea, merită mai mult decât un reel, merită să faci o evaluare, să vorbești cu un specialist, cu cineva care să te vadă cu totul, nu doar partea din tine agățată de algoritm
#safiedefolos
