Scriam asta exact acum 2 ani, pe 16 martie 2020, la inceputul pandemiei. Pe Facebook, dar il voi reposta aici, sa rămână. Pentru că istoria se repetă Și acum 2 săptămâni aveam planuri de final de pandemie, de libertate, de distracție și de respirat. Și a venit peste noi războiul
Acum o saptamana aveam cu totii planuri, proiecte, idei, stabileam intalniri, voiam sa vedem locuri, aveam bilete la teatru, ne intrebam daca sa schimbam perdelele acum sau la toamna, ne propuneam sa consumam mai putin, sa facem mai mult sport, sa citim mai mult si sa stam mai putin pe facebook, sa mergem in week end la mare si in vacanta de paste undeva unde e cald. Intre timp, totul s a oprit, planurile nu mai au nicio legatura cu realitatea si nu stim daca vor mai avea vreodata, proiectele la fel, unele par complet neadecvate viitorului, desi acum cateva zile pareau perfecte, firmele mici nu mai au din ce sa plateasca salarii. Mi se pare incredibil cum s au schimbat lucrurile asa brusc. Si ma gandesc la oameni pe care ii stiu, care au afaceri la care tin si care ne fac viata mai frumoasa si care au lucrat 2 luni ca sa lanseze o prajitura noua, care se straduiesc sa aduca cele mai bune portocale sau sa faca lumanari cu miros de mare si carora practic li s a daramat deja toata lumea. In fine, e un text lung prin care de fapt vreau sa zic ca, daca puteti, sa cumparati local si sa ii sprijiniti in continuare pe cei care va placeau. Daca nimeni nu mai mananca la restaurantul tau preferat, e posibil ca la un moment dat sa nu il mai gasesti acolo. Eu o sa incerc sa va tin la curent cu ce fac ei in incercarea de a supravietui. Cine livreaza acasa, cine lanseaza online, in fine, ce o mai fi.
