Fetele care au adus România din nou în finală

M am uitat la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice cu senzația că e prea încărcată. Da, știu, francezii, Louis xv, aur, aurit, mult, aglomerat, poleit, dar am avut impresia că nu apucam să înțeleg bine un moment că vine altul peste mine. Da, curajoasă ceremonie, complicată, complexă. Nu m am așteptat însă la tot ceea ce a urmat, cum a sărit o lume întreagă în aer, cum toate emoțiile netrăite au ieșit la suprafață, cum toate fricile, de fapt, au ieșit la suprafață. Pentru că adesea ceea ce nu înțelegem ne sperie și în consecință reacționăm cu furie, cu respingere, fără să dăm șansa dubiului să vină printre noi. 

Dar de fapt ce voiam eu să spun e că m-am uitat la calificările de la gimnastică, duminică dimineață. Nu prea știu echipa cea nouă, n- am urmărit de ceva vreme, dar am fost impresionată de fetele astea. CE energie, ce determinare, ce presiune uriașă pe ele. Deși au readus gimnastica românească la olimpiadă după atâta vreme, în loc să le mulțumim pentru asta, punem pe umerii lor fragili din nou toate așteptările noastre. Și se vede că au simțit și ele asta. M- am uitat şi aseară, la frflnală, din păcate nu am văzut prea mult din evoluţiile lor, pentru că transmisia s-a concentrat pe echipele de pe podium. Şi sincer, la câte auzisem despre americance, pe care nu le-am urmărit în ultimii ani, mă aşteptam la mai mult. Da, ştiu, e problema mea, dar s-a vorbit mult despre perfecţiune, exerciţii impecabile, etc, iar acolo au fost nişte fete cu multă experienţă, da cu ezitările şi greşelile lor.

Ca să ne întoarcem la felte noastre, locul lor 7 în lume e unul pe care cred că ar fi frumos să îl apreciem mai mult. Au venit şi au recuperat tot ce s-a pierdut în ultimele decenii, au calificat din nou gimnastica românească, au pus-o din nou pe hartă. Şi e momentul să ne uităm un pic şi la ele. La ce zâmbet frumos are Sabrina Voinea, cu cât entuziasm concurează, cum râde atunci când își termină execuțiile. Sabrina, the Sensation, cum i a spus Federația Internațională de gimnastică, pentru că Sabrina chiar este Senzație.  Ce atitudine la Amalia Ghigoarță, ce determinare, ce forță, de la distanță cel puțin pare să fie un liant al tinerei noastre echipe. Ce poveste, a Liliei Cosman, venită din America. M- am întrebat întotdeauna unde găsesc fetele astea, în general sportivii care ajung la olimpiadă, determinarea de a merge înainte știind că o fracțiune de secundă schimbă totul și că e nevoie ca atunci să dea totul. Cum rezistă presiunii, cât îi costă de fapt tot stresul ăsta uriaș, ce îi motivează. Mă uitam și la defilarea echipelor, la echipele mici, în mod special, la cele formate din 2-3-5 sportivi, în general din țări unde viața e dificilă, așa cum nici măcar nu ne-o imaginăm noi, de aici. Iată, spre exemplu, pe scurt povestea celor două cicliste din Afganistan, Fariba și Yulduz Hashimi, care au început să meargă pe bicicletă în urmă cu șase ani, dar au fost nevoite să o facă clandestin, pe drumurile neasfaltate și accidentate din provincia lor natală, una dintre cele mai conservatoare regiuni din Afganistan, iar comunitatea lor nu ar fi acceptat ideea ca fetele să meargă pe bicicletă. Surorile s-au confruntat cu opoziție chiar și din partea propriei familii, despre care spun că erau doar îngrijorate de siguranța lor în societatea dominată de bărbați. Au povestit pentru CBS News că @Oamenii ne-au întâmpinat pe străzi aruncând cu pietre și insultându-ne, pentru că am apărut în public fără eșarfă, în haine scurte și cu o cască@ Au fugit din țara lor acum 2 ani și acum merg la olimpiadă. Și nu sunt singurele cu o poveste dramatică. Sunt țări unde războaiele, genocidul, foametea, toate fac ravagii. Și nu ne prea uităm încolo, din România noastră, săracă, dar europeană, lucrurile se văd cu totul altfel, probabil. Așa că poate chiar e momentul să lăsăm diversitatea, inclusiv pe cea de opinii și povești să aibă rolul pe care l-a câștigat, până la urmă.