O neaşteptată lecţie a venit zilele trecute am pus pe Facebook o postare cu niste haine pe care le vinde Sma. Majoritatea noi sau cu câteva purtări, le vinde ca parte a educaţiei ei financiare, are nevoie de bani ca să îşi ia diverse chestii (albume Kpop în principiu). Face asta de ceva vreme, un declutter de dulap, scoate ce nu mai poartă, alege singură ce e vandabil şi ce e donabil, stabileşte preţuri, fotografiază obiectele, toată procedura. Mie mi se pare foarte tare că face asta, e o chestiune de disciplină, de folosire circulară a hainelor, de a te învăţa cu schimbarea garderobei, nu să aduni hârciogeşte ca generaţiile trecute, adică nu văd nimic, dar nimic rău în asta.
Prima dată m -a văzut pe mine, am început să vând haine când a apărut nu mai port, dar o fac rar, mi e lene să pozeze, să mă întâlnesc cu oameni, o fac prea rar faţă de cât ar fi nevoie. Dar sunt mândră de mine că nu mai dau totul gratis. Am donat şi dat realmente munţi de haine, de alte obiecte, am intermediat donaţii, am dat timp, aici uşor deficitar dar iată, fac voluntariat în terapie acum, de la începutul anului, ca psiholog clinician şi psihoterapeut în formare. (la Deprehub, iar pentru programări mă găsiţi aici)
Am avut o problemă, chiar, pentru că nu ştiu să îmi valorizez munca, timpul, efortul şi îmi vine să dau totul gratis, mi+e mult mai comod decât să cer ceva, mi se pare adesea aiurea să cer, deşi nu ar trebui. Pentru că sunt munca, efortul, timpul, experienţa, investiţiile mele toate aici şi e normal ca ele să fie valorizate şi evaluate corect. Dacă eu le dau ieftin, de ce m-aş aştepta ca alţii să îmi ofere mai mult. Mi-a fost însă ani de zile ruşine să cer,ruşine că ce o să zică lumea, ruşine că poate zic prea mult, am negociat salarii prost, am stat peste programe, peste nopţi, am ajutat adesea fără limită.
Nu am rezolvat încă tot, oh, sunt sigură că sunt abia la început, dar am mişcat cât de cât şi sunt mândră de mine că am reuşit asta. Iar lecţia despre care vă spuneam a venit după ce am postat hainele Smarandei. Când au venit om după om diverse doamne să mă întrebe de ce nu donez hainele respective. M-am bucurat că nu m -am enervat, ba chiar m-am amuzat, am avut aşa nişte consideraţii despre social media, dar n-o să vă povestesc despre asta acum. Şi mi am dat seama că de fapt eu chiar sunt mândră de mine că nu le am donat, ci le am postat şi copilul meu ştie să facă asta şi să funcţioneze economic corect şi că ar fi fost mult mai simplu să le donez, pentru mine, pentru că aşa practic am rupt un cerc greu de rupt.
Însă, pentru cine doreşte să doneze şi nu ştie unde, uite o ocazie bună să vă spun unde donez eu de obicei.
- La Bebe de Bucureşti are Hăinuţe, la Kogălniceanu
- La Taica Lazăr, la Unirii, că e lângă mine
- Urmăresc activităţile unor preoţi în care am încredere, Preot Danu Florin, Preot Marian Tudor.
- Când fac curat la cărţi, mai duc la centrele de primire ale victimelor violenţei domestice.
