Disociere

Sunt 22 de milioane de români, 22 de milioane de povești și tu nu ai subiect pentru azi? Obșinuia să spună un fost șef de -al meu pe când eu eram reporter. Și avea dreptate. Subiectele de știri îți intră efectiv în ochi, dacă știi să te uiți în jur, dacă înțelegi că poveștile oamenilor sunt importante, dacă asculți ce îți spun, dacă privești atent. Pentru că știrile sunt cu și despre oameni. Dar atunci când le faci, atunci când auzi multă durere și ajunge la tine multă suferință, nu prea ai ce face, înveți să te protejezi. Conștient sau nu, construiești un zid de protecție și un fel de mătură din Harry Potter care te duce departe într/o fracțiune de secundă.

Cred că prima data când știu exact că m-a ajutat mătura asta a fost la tragedia de la Giulești. Azi sunt 13 ani de cțnd eram în emisie și la spital, de pe poarta spitalului, a ieșit un tată care ducea pe umăr un sicriu mic, mititel ca o cutie de păpuși. M-am înfiorat atunci, dar am plecat repede, ca să nu simt durerea omului, să nu ajungă la mine, aveam copil mic, de câteva luni, aproape m-am sufocat în momentul ăla până să merg mai departe. Și am îngropat adânc adânc emoția aia, să n-o mai simt, să nu mâ gândesc cum e pentru tatăl acela, pentru mama aceea, nu știu dacă e ceva mai cumplit decât să îți pierzi copilul.

Înveți, la știri, să te controlezi, să te îndepărtezi, să poți să transmiți cu emoție, dar nu copleșit de emoție, pentru că așa e meseria. Înveți la știri să mergi mai departe. Dar la un moment dat perfecționezi așa de bine mecanismul ăsta de evitare, de disociere, că ajungi să nu mai fii în contact cu tine însuți, să nu te mai simți clar tu pe tine. Și acela e un semnal de alarmă. Eu l- am auzit foarte puternic vara trecută, la dezvoltare personală, la un grup susținut de o doamnă extraordinară- Mădălina Petrescu- când, într-un exercițiu în care ajunsesem într-o zonă ce devenise foarte dureroasă, hop, m- am suit pe mătură și am plecat. De atunci, și uite, e un an, tot refac și refac legături și conexiuni cu mine însămi, sigur că mai am și că voi mai avea tot timpul, e dureros căci cumva ajungi la toate trăirile pe care nu le ai trăit, dar e ca și cum nu mai cari în spate tot sacul durerilor netrăite.

Sunt 13 ani, azi, de când un tată a plecat de la Spitalul Giulești cu un sicriu mic, ca de păpuși, pe umăr. Nu am plâns atunci pentru asta, o fac acum. Sau și acum. E unul dintre momentele care m au urmărit, m au marcat, m-au schimbat. Și la care mă întorc des. Spre mine, de data asta