Pentru mine, moștenirea transgenerațională nu s-a arătat prin rușine sau vinovăție, ci prin convingerea profundă că trebuie să mă descurc singură. Că nu am voie să cer ajutor. Că e un semn de slăbiciune să recunosc că mi-e greu. N-a fost o lecție spusă cu voce tare, ci o atmosferă, o atitudine transmisă subtil, ca un cod neschimbat de generații. Am văzut femei care îndurau în tăcere, bărbați care nu cereau nimic, oameni care se mândreau cu tăria de a nu depinde de nimeni. Și, fără să-mi dau seama, am învățat și eu același lucru. Abia când am început să simt epuizarea profundă care vine din autosuficiență forțată, am realizat că nu trăiesc neapărat propria mea poveste. Ci una în care vulnerabilitatea nu avea loc, pentru cĂ vremurile au fost altele şi pentru că nevoile lor au fost altele. Am început apoi să observ și alte semnale: prieteni care nu pot vorbi în public pentru că, undeva în istoria lor de familie, exprimarea liberă a fost periculoasă. Sau persoane care simt o vină profundă când sunt fericite, de parcă fericirea le-ar trăda părinții sau bunicii care nu și-au permis-o niciodată. Ci una în care vulnerabilitatea nu avea loc.
Aşa că pentru mine propunerea de face un interviu cu Noémi Orvos-Tóth a fost o mare bucurie. Noémi Orvos-Tóth este psiholog clinician și autor de bestselleruri, cunoscută în Europa Centrală și de Est pentru modul în care reușește să traducă psihologia profundă într-un limbaj accesibil. Cartea ei, „Rescrie-ți destinul”, apărută la editura Litera a devenit un reper pentru cei care caută sens, vindecare emoțională, dezvoltare personală și autonomie psihologică. În acest interviu, explorăm împreună cum ajungem să trăim povești care nu ne aparțin, cum recunoaștem tiparele moștenite și ce putem face pentru a ne întoarce la noi înșine. Noémi vorbește despre traumele transgeneraționale, rușine, loialitate oarbă față de familie și despre curajul de a ne revendica viața.
Când începe un om să simtă că nu trăiește de fapt propria lui viață?
– De obicei, această realizare vine atunci când cineva are deja o oarecare perspectivă asupra vieții. Are suficientă experiență, a trecut prin mai multe etape și începe să observe că există niște tipare repetitive. Se uită înapoi și vede că se tot confruntă cu aceleași dificultăți, atrage același tip de relații, face alegeri similare care nu îl duc acolo unde își dorește. Este acel moment în care simți că, indiferent ce ai face, te învârți în cerc.
– Cum recunoaștem aceste tipare? Uneori par doar coincidențe…
– Tiparele devin evidente atunci când ne confruntăm cu reacții emoționale disproporționate. De exemplu, o reacție agresivă sau de retragere completă într-o situație aparent banală. Sau când avem reacții pe care nu le înțelegem nici noi: „De ce m-am enervat atât de tare?”, „De ce am simțit atâta rușine acolo?” Astfel de reacții indică faptul că nu suntem conectați cu momentul prezent, ci cu ceva mai vechi, poate chiar transgenerațional.
– Ai menționat rușinea. E o emoție despre care vorbim destul de puțin…
– Exact. Rușinea este una dintre cele mai greu de tolerat emoții. Și, paradoxal, ea apare adesea ca semnal că trăim în afara propriei noastre povești. Când simți o rușine profundă, inexplicabilă, e important să te întrebi: „Ce parte din mine nu am voie să arăt? Ce poveste n-am voie să spun?” Rușinea, în forma ei profundă, este despre excludere. Despre riscul de a nu mai aparține. Și uneori, ca să rămânem loiali familiei, mediului din care venim, internalizăm rușinea și renunțăm la autenticitate.
– Cum ajungem să purtăm povești care nu sunt ale noastre?
– În copilărie, învățăm să fim „copii buni”, adică să ne adaptăm nevoilor celor din jur. Dacă am crescut într-un mediu în care exprimarea emoțiilor nu era permisă sau era penalizată, învățăm să le ascundem. Dacă părinții noștri au trăit cu traume, frici sau rușini nespuse, e posibil să le preluăm inconștient. Uneori, ceea ce trăim în prezent e, de fapt, ecoul unei suferințe mai vechi care nu a fost niciodată rostită. Iar când nu suntem conștienți de aceste lucruri, riscăm să ne trăim viața ca pe o reacție la trecut, nu ca pe o alegere liberă.
– Ce facem când începem să recunoaștem că nu suntem în povestea noastră?
– Începem cu întrebări. Ne oprim și ne întrebăm: „A cui e această voce din capul meu?”, „Acest vis pe care îl urmez e cu adevărat al meu sau e moștenit?”, „Ce simt când fac alegerile mele – bucurie sau vinovăție?” Procesul presupune să ne uităm cu sinceritate la cine suntem, fără idealizări, fără frică. Și, mai ales, să avem curajul de a ne scrie povestea cu cuvintele noastre, nu cu cele care ni s-au dat.
– E un proces greu, dar și eliberator.
– Da, e dureros să descoperi că nu trăiești viața ta, dar este și extraordinar de eliberator să-ți dai seama că o poți revendica. Că poți face alegeri conștiente. Că poți întrerupe tipare. Iar asta e, poate, definiția maturității interioare: să-ți asumi responsabilitatea de a deveni cine ești cu adevărat.
Multumesc, Editura Litera, pentru oportunitate
