Alcarras

Am vazut Alcarras, ceea ce va doresc si voua. E un film duios, si nu folosesc des cuvantul asta, de fapt nu prea il folosesc deloc, caci nu se mai potriveste lumii noastre. Dar si Alcarras e despre o lume pe cale de disparitie. E o lume pe care noi inca o stim, nu si copiii nostri. E despre viata la tara si cum dispare ea pe zi ce trece, despre agricultură și legătura cu pământul, despre culegători, relații, oameni, familii, generații, despre viață. Sunt multe caractere acolo, multe personaje pe care le puteai găsi în toate satele românești. Unii și-au regăsit bunicii, alții poate s-au regăsit pe ei înșiși, cei care au mâncat pepeni sparți de marginea drumului cu siguranță știu despre ce e vorba.

Era sala goală la film, eram noi și încă o persoană. Ce e drept, e mai mult un film de văzut acasă, cred, dar e un film care are meritul să ne spună extrem de multe, fără să pară că se străduiește, fără efecte, fără filmări spectaculoase. Oameni, pământ, piersici, case, iepuri, lumini. Scena de final e una dureroasă, pentru că e chiar un final al unei epoci. Suntem mulți, din ce în ce mai mulți și o livadă de piersici nu pare să mai folosească nimănui. Mai bine mâncăm alge și insecte, sunt încă la îndemână, și folosim pământul la altceva. Cine știe la ce.

Revenind la film, actorii nu sunt profesioniști, dar se încadrează perfect în film și în povestea lui.