Furia. Ce ascundem în spatele ei
Şi mă refer în mod special la furia pe care o aducem în relaţii. De obicei în relaţiile importante, semnificative din viaţa noastră, pentru că cea mai mare furie, la fel ca şi cea mai mare iubire, o simţim în rolurile noastre de fiice, mame, surori sau iubite. Furia, atunci când apare, are sigur un mesaj. Ne spune că suntem răniţi. Ne spune că ne e frică. Ne spune că încercăm să ne protejăm devenind agresivi. Şi e important să reuşim să decodăm care e de fapt mesajul ei ascuns.
Noi, aici, în România, nu avem cine ştie ce educaţie emoţională. Părinţii şi bunicii noştri au trecut prin comunism, războaie, foamete, tranziţie, democraţie, sărăcie, au învăţat că să îţi exprimi emoţiile înseamnă că eşti slab şi nu e bine să fii slab. Aşa că nicxi noi n-am prea învăţat cum să facem. Cultural, abordările sunt diferite la bărbaţi şi la femei, furia pare să fie mai justificată la bărbaţi, deşi mecanismul e de fapt acelaşi. Cel mai adesea credem că furia noastră e provocată de ceilalţi, că ei sunt de vină. Şi e firesc să fie aşa, să credem asta, doar că nu e neapărat şi adevărat. Nu ce face celălalt e problema, ci ce apasă la noi. Dacă am crescut ştiind că nevoile noastre nu sunt importante, că orice am spune nu se întâmplă nimic, că dacă nu devenim reactivi nu primim nicio reacţie, atunci vom aduce comportamentul acesta şi în relaţiile noastre adulte.
Şi suntem cu tiparul cam aşa: El nu reacţionează versus Ea reacţionează prea emoţional
Dacă partenerul nostru nu duce gunoiul, deşi l -am rugat şi i am spus că e important pentru noi, vom crede că nu ne ia în serios, că nu contăm, că nu suntem importante, că nu suntem suficient de bune şi tot aşa până la a transforma un incident mic în ceva uriaş pe care nu mai reuşim să îl gestionăm, că nu am abordat noi problema aşa cum trebuie. Şi aşa, practic din nimic, ajungi să transformi furia în lacrimi, să nu te mai placi tu pe tine. Mi-am propus de ceva vreme să vă recomand o carte care pe mine personal m-a ajutat mult în înţelegerea furiei mele, mai am de lucru, dar mi se pare că am reuşit să schimb destule şi sunt mândră de asta. O să vă las câteva idei din ea, se numeşte Dansul Furiei şi este scrisă de Harriet Lenner, psiholog specializat în psihologie feminină şi relaţii de familie.
O formă de deconectare de sine obişnuită printre femei este subfuncţionarea. Tiparul subfuncţionare- suprafuncţionare e caracteristic cuplurilor. Cu cât un bărbat evită să îşi împărtăşească slăbiciunile, nevoile, vulnerabilitatea, cu atât partenera lui va resimţi şi va exprima mai multe sentimente din această categorie decât ar fi necesar. Balansoarul căsniciei e greu de echilibrat. Atunci când cuplurile încearcă să îl echilibreze, în special în condiţii de stres, soluţiile lor adesea exacerbează problema. Soţia emoţională, orientată pe sentimente, care îşi pisează constnt soţul şi exprimă diverse emoţii, va descoperi că el devine din ce în ce mai rece şi mai puţin disponibil, Soţul rece, intelectual, care încearcă să folosească logica pentru a-şi linişti soţia supraemoţională, va descoperi că ea devine din ce în ce mai agitată.
E o carte scrisă pentru femei obişnuite, nu pentru specialişti şi ajută foarte mult cu exemple concrete, cu etape şi paşi concreţi, la identificarea tiparelor de funcţionare ale fiecăruia. Începem prin a observa stilil nostru caracteristic de a gestiona furia şi cel mai adesea vom vedea că ne încadrăm într unul din următoarele 5 tipare:
- urmăritorii ( care, spre exemplu, reacţionează la anxietate căutând o mai mare apropiere în relaţii, pun mare preţ pe discutarea şi exprimarea emoţiilor şi se simt respinşi dacă o persoană apropiată vrea să petreacă mai mult timp singură)
- cei care se distanţează )se consideră independenţi şi iubitori de intimitate, se văd ca persoane care fac totul singure, mai degrabă decât să ceară ajutor, fac faţă anxietăţii din relaţiile personale ocupându-se mai intens de proiectele din viaţa profesională)
- suprafuncţionalii (ştiu ce e cel mai bine nu doar pentru ei, ci şi pentru alţii, le e greu să le permită celorlalţi să se lupte cu propriile probleme)
- subfuncţionalii (tind să nu se mai poată organiza, somatizează atunci când nivelul stresului este înalt, primesc etichete de tip fragilul)
- Culpabilizatorii (se enervează repede, îi consideră pe ceilalţi singurele obstacole în calea schimbării)
